6 6 Istorie şi mit în conştiinţa românească să spun, pentru cei mai mulţi), integrarea europeană seamănă mai mult cu o căsătorie din interes decât cu una din dragoste (şi în acest caz, cu atât mai bine dacă, aşa cum se spune uneori, căsă toriile din interes sunt cele mai reuşite!). A trecut ceva vreme de la 1 900, când elita românească iubea cu adevărat Occidentul, ataşată nu în primul rând de bogăţia, ci de valorile sale. Actuala clasă conducătoare este structural naţionalistă, dar angajată deja pe un drum obligat, care duce spre Occident. Din această contradicţie decurg şi notele false: un naţiona lism îmblânzit prin europenism, şi un europenism diluat prin naţionalism. Iar Puterea se pare că nu vrea să lase în pace isto ria. Dacă,,renunţăm" la atâtea "particularităţi" în favoarea proiec tului european, măcar istoria să ne rămână! Ioan Scurtu, în prezent cel mai oficial dintre istoricii români (consilier prezidenţial în probleme de învăţământ şi cercetare) şi cu o certă influenţă în universitate, cercetare şi şcoală (şef al Cate drei de istoria românilor la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, director al Institutului "Nicolae Iorga", preşedinte al Societăţii de Ştiinţe Istorice...), a anunţat deschis proiectul pe care-1 susţine într-un foarte comentat interviu apărut în Adevărul literar şi artistic (numărul din 3 aprilie ). Patru sunt "pilonii" existenţei noastre, ne spune istoricul: vechimea, continuitatea, independenţa şi unitatea. Exact cei invocaţi în epoca Ceauşescu, inclusiv, în repetate rânduri (obsesiv chiar) de Ceauşescu însuşi. Mai aflăm că orientarea istoricilor care gândesc altfel "nu este întâmplătoare, nu este modul gândirii câtorva persoane răzleţe, ci este o acţiune programată, care - sub pretextul demitizării vizează minimalizarea şi chiar distrugerea valorilor naţionale". Fiindcă tot vorbim despre mituri, mitul conspiraţiei şi psihoza conspirativă aparţin unei specii mitologice bine cunoscute (care, din fericire, astăzi, nu-i mai aruncă pe "ceilalţi" în închisoare, ca înainte de 1 989). În rest, nu este cazul să revin la ceea ce am tra tat pe larg în carte: sensul mitologic al unităţii, continuităţii şi al celorlalţi "piloni". Mă miră- de fapt nu mă miră prea tare absenţa, printre aceste direcţii fundamentale ale istoriei româneşti,
9 Prefaţă la ediţia a III-a 9 Antonescu, este unul dintre liderii "României Mari" (inclusiv vicepreşedinte al Senatului din partea acestui partid). Ca istoric, el ţine să precizeze că are asupra lui Antonescu privirea "obiectivă" a omului de ştiinţă. Obiectivitatea îi poate fi bine urmărită în sinteza pe care a publicat-o împreună cu Ioan Scurtu: Istoria românilor în secolul al XX-lea, (1999). Prezentării echivoce (şi până la urmă mai curând binevoitoare) a legionarilor în prima parte a lucrării, îi urmează, în partea a doua, aparţinând lui Buzatu, o evocare greu de imaginat a perioadei : nici Uit cuvânt despre crimele legionare (nici măcar asasinarea lui Iorga) şi nici un cuvânt despre "problema evreiască" şi politica lui Antonescu în această privinţă. M-aş fi aşteptat la minimalizări sau justificări; soluţia a fost însă mult mai radicală: subiectul a dispărut, nu mai există! A fost Antonescu un criminal de război sau un erou naţional? Poate că a fost şi una, şi alta. Sau poate că nu corespunde întru totul nici uneia dintre aceste etichete. A trimis la moarte un mare număr de evrei, de altfel şi de români (aruncaţi în măcel prin decizia lui exclusivă). A urmărit însă un incontestabil ţel patriotic: refacerea României Mari şi înlăturarea pericolului "de la Răsărit". Depinde cu ce balanţă cântărim. Ne-am obişnuit ca tot ce este,,naţional" (ideologia naţională, eroii naţionali) să aibă doar conotaţii pozitive; naţiunea a justificat însă şi războaiele, şi excluderea "celorlalţi". Echivocul condiţiei lui Antonescu corespunde echivocului însuşi al proiectului naţional, împins uneori la limitele lui extreme. Nu trebuie ignorat nici contextul special al celui de-al Doilea Război Mondial. A fost un război total, când viaţa umană nu mai însemna mare lucru. Stalin s-a aflat atunci de "partea cea bună", ceea ce nu-l împiedică să fie mai aproape de tipologia "criminalului" decât Antonescu. Nici anglo-americanii nu au fost chiar fără reproş: bombardamente le lor deliberate asupra populaţiei civile (astăzi ar fi considerate crime de război) au ucis sute de mii de oameni, din Germania până în Japonia (inclusiv în România). Nu-mi vine totuşi să cred că oamenii politici duc chiar atât de tare grija lui Mihai Viteazul sau a mareşalului Antonescu.
lucian boia de ce este romania altfel pdf download
15 După trei ani 15 perspectiva relativistă a istoriei, a unei istorii inevitabil privi tă din prezent şi în imposibilitate de a se desprinde de me diul social şi cultural care o produce, nu este de natură să-i încânte pe profesionişti: lor le place să creadă într-o istorie ştiinţifică şi obiectivă (justificându-şi astfel propriul statut profesional). Rămâne doar să se mai explice cum această istorie ştiinţifică şi obiectivă este mereu altfel. Nu eu am rela tivizat istoria! Aşa este ea; în ce mă priveşte, nu fac decât s-o constat. Curiozitatea cea mare a fost însă absenţa aproape totală a atacurilor (atât de frecvente cu puţin timp înainte). Cartea a beneficiat - nu ştiu dacă întru totul în avantajul ei - de foarte multe laude şi prea puţin de o controversă pe măsură. Voci ostile s-au auzit timid şi izolat, poate şi în contextul unei replieri strategice generale în urma alegerilor din noiem brie 1996, care au îndepărtat naţionalismul agresiv de pâr ghiile puterii pe care le deţinuse până atunci. Va veni oare o replică - întârziată - după alegerile din anul 2000? O aseme nea politizare este însă ultimul lucru pe care îl doresc; am scris o carte onestă despre istorie, nu o carte partizană sau de conjunctură. Succesul de critică s-a împletit cu un succes de public. Patru tiraje succesive şi de exemplare epuizate în doi ani (cifră considerabilă pe piaţa cărţii în România) dovedesc că Istorie şi mit... şi-a făcut intrarea în "conştiinţa românească". Mă bucură cariera cărţii; rămâne să mă obişnuiesc (dar nu cred că voi reuşi) cu inedita calitate de "persoană publică" pe care nu mi-am dorit-o şi nu mi-o doresc. Acestor reticenţe li se datorează şi rarele mele apariţii la televiziune. Ce bine ar fi dacă s-ar putea despărţi cartea de autor! Demitizare? Nu mie îmi revine să apreciez în ce măsură Istorie şi mit. a avut un rol declanşator. Îmi place să cred că nu am scris..
29 După trei ani 29 Rusiei. El este, la celălalt capăt al Europei, şi patron al Scoţiei. Iar acum începe să fie venerat şi ca patron al României). Interesant că toate aceste aranjamente sunt recente. În Ro mânia de la credinţa şi practica religioasă erau cu si guranţă mai vii decât astăzi; dar ortodoxismul, ca ideologie, se manifestă în prezent mult mai ambiţios şi mai ofensiv. "Ameninţarea " federalistă Naţiunea română (ca orice naţiune) este mai puţin uni tară în realitate decât în imaginar. Ea a fost alcătuită din părţi distincte - sudate prin ideologia şi forţa centralizatoare a sta tului naţional unitar (proces uşurat prin faptul că în toate regiunile românii erau majoritari), însă nici astăzi nu se poate vorbi de o omogenizare deplină (ceea ce, de altfel, nici nu ar fi posibil). Se manifestă chiar, de câţiva ani, în genere cu discreţie, dar uneori mai apăsat, voinţa de marcare a identi tăţilor regionale. În Moldova a apărut un Partid al moldove nilor, greu de spus cu ce şanse politice. În ţinuturile de peste munţi, reputate, în imaginarul românilor, drept mai civilizate, mai dinamice, şi mai apropiate de Europa Centrală (de Un garia!), încep să se audă glasuri care se opun sacrificiilor făcu te în favoarea celorlalte regiuni. Nimic dramatic deocamdată, dar oarecum inedit într-o Românie în care mitologia unităţii milenare a poporului român şi a statului naţional unitar a acoperit atâta vreme inevitabila diversitate. Un articol "pro vocator" al publicistului ardelean Sabin Gherman ("M-am săturat de România!") a stârnit senzatie şi - în spiritul mul tora - indignare. Începe să se conture e teama (cu siguranţă exagerată) a unei posibile dezintegrări a României. Dar chiar federalismul este privit în România cu suspiciune. Şi, de fapt, orice fel de descentralizare. Reiau cele scrise într-un articol8 pe această temă: 8 Lucian Boia "Ameninţarea federalistă", în Curentul, 2 1 decembrie
30 30 Istorie şi mit în conştiinţa românească "În mintea multor români stă întipărită ideea că federa lismul este o născocire primejdioasă, un prim pas spre dez membrarea naţiunii; soluţia bună fiind, evident, situată la antipodul soluţiei federale şi, în genere, a oricărui proces de descentralizare, şi anume statul naţional unitar. Nu vrem câtuşi de puţin să inversăm lucrurile şi să spunem că sistemul federal ar fi cel mai potrivit. Nu există un model universal, aplicabil pentru toată lumea în toate condiţiile. Trebuie să ştim însă despre ce vorbim şi, mai ales, să nu ne grăbim a ne procla ma prejudecăţile drept adevăruri generale şi imuabile. Modelul pe care 1-au imitat românii, când au construit Ro mânia modernă, a fost Franţa. Ceea ce a însemnat un sistem politic şi administrativ puternic centralizat; judeţele noastre, ca şi departamentele Franţei, sunt strâns dependente, prin prefecţi, de puterea centrală. În cazul României, procesul cen tralizator a apărut cu atât mai necesar cu cât România, inexis tentă până la 1 859, s-a făcut din bucăţi şi acestea au trebuit sudate între ele. Sau cel puţin aşa s-a crezut că e mai bine. Ce ar fi dat o soluţie federală nu putem şti, fiindcă nu avem cum reface istoria. Cert este că s-a preferat uniformizarea în locul acceptării, eventual chiar cultivării, diferenţelor istorice şi culturale dintre provincii (diferenţe reale, vizibile şi astăzi, în ciuda unei istorii care, adaptându-se discursului politic, ne vorbeşte despre o imaginară unitate multiseculară sau chiar multimilenară a spaţiului românesc). Soluţia federală, indiferent ce cred românii (totuşi lumea nu se învârte în jurul nostru), nu este chiar aberantă. Statele Unite, Germania, Elveţia, mai recent şi Belgia, sunt state fede rale şi, în felul lor, se descurcă destul de bine! De altfel, între federalism şi centralismul lipsit de nuanţe se pot imagina (şi s-au imaginat efectiv) tot felul de soluţii intermediare. Aceasta este, de altfel, tendinţa cea mai interesantă a ultimilor ani: o evoluţie vizând descentralizarea, revigorarea provinciilor istorice, cu intensităţi, fireşte, variabile de la o ţară la alta. Spania s-a împărţit în 1 7 provincii autonome, în Italia există, 2ff7e9595c
Comments